Eu și colega mea Claire suntem astăzi într-un schimb special, jucând rolul a două asistente imaculate. Practica noastră nu este una de vindecare, ci una de posesie și joc. Observați uniformele noastre albe și proaspete, mănușile încheiate ferm pe încheieturi, stratul de profesionalism steril — toate un preludiu pentru cruzimea delicioasă din adâncuri. Pacientul nostru zace în fața noastră, fragil și supus. Diagnosticul lui este irelevant; tratamentul nostru prescris este absolut: dezmembrarea sistematică a mândriei lui. A-i permite aer este prima noastră concesie. Doza inițială de medicament? O scuipătură ascuțită și umedă peste fața lui. Savurează, sclav. Dezgustul și emoția ta sunt la fel de evidente pentru noi, iar zbătăielile tale nu fac decât să ne îndulcească plăcerea. Trecem la bandaje — bandă adezivă, folie, sfoară — împachetându-l într-un pachet strâns și neajutorat, un specimen pregătit pentru discreția noastră. Acum nu mai este un bărbat, ci un obiect în laboratorul nostru. Îi fixăm privirea sticloasă în timp ce-l batjocorim, această creatură fără voință redusă la un subiect de test pentru capriciile noastre. Fiecare comandă este o lovitură calculată. Fiecare râs, o incizie chirurgicală în spiritul lui. Ne apăsăm tălpile de fața lui, îi forțăm falca să se deschidă larg și îl umilim cu titluri potrivite stării lui: nimic, eșec, impostor. Terapia noastră este dispreț; anestezicul nostru, umilință pură. Recuperare? O imposibilitate. După o asemenea îngrijire intensivă, nu rămâne decât dependența. El înțelege deja acest lucru. Se va întoarce, implorându-ne să ne îmbrăcăm din nou aceste uniforme, să ne punem mănușile și să-l tratăm ca pe gunoiul voluntar care a devenit. Căci ce poate fi mai amețitor pentru un sclav decât să fie proprietatea permanentă a asistentei sale nemiloase?
