Șase Domnițe puternice s-au adunat pe o terasă vastă, inundată de soare, căldura apăsătoare străbătând aerul și pictând umbre ascuțite pe scenă. În centrul atenției, șezând pe o bucată de iarbă artificială care îi înțepa pielea, stătea sclavul nostru—o figură jalnică, cu ochii plini de teroare și supunere. Râsetele noastre tăiau atmosfera sufocantă, tocălile lovind plăcile terasei ca un ritm amenințător. Planul inițial era simplu: fiecare dintre noi își va alina nevoile, unii doar prin urinare, alții poate cu intenții mai întunecate. „Deschide gura și înghite tot, creatură mizerabilă“, am ordonat eu, vocea scurgând venin. Prima Domniță a făcut un pas înainte, și-a ridicat fusta și a eliberat un jet înfierbântat de aur pe fața lui întoarsă în sus. Tremurând pe iarba artificială, a înghițit fiecare picătură, trupul lui zvâcnind sub privirile noastre batjocoritoare în timp ce soarele îi ardea carnea expusă. Dar planurile se schimbă rapid. O Domniță, cu buzele strâmbându-se într-un zâmbet sinistru, a declarat: „Nu doar vezica mea cere eliberare.“ Râsetele noastre au erupt, reci și cumplite, în timp ce sclavul înțelegea groaza care îl aștepta. „Ce este, insectă jalnică? Nu o vei mulțumi?“ m-am batjocorit, privindu-l cum se zvârcole pe iarba falsă, ochii lui implorând spre cerul senin ca și cum salvarea ar putea coborî. Nicio milă nu i-a fost acordată. Domnița s-a poziționat deasupra feței lui, ignorând protestele lui înăbușite, și, fără ezitare, și-a eliberat deșeurile direct în gura lui căscată. Sunetele guturale pe care le-a scos—un amestec de dezgust și supunere—ne-au amplificat amuzamentul crud. „Nici o picătură irosită“, a sâsâit una dintre noi, înțepându-l în coastă cu vârful ascuțit al tocălului, în timp ce el, complet zdrobit și umilit, se supunea sub soarele neîndurător.
