Dulce la Gust, Acrișor pe Urmă
Kitty Skatt
LUDOVICA LUXURY: O ÎNTÂLNIRE PRIMA ȘI ULTIMA
Timp de două luni, inbox-ul meu a fost bombardat cu cereri disperate ale unui bărbat obsedat să devină toaleta mea umană. Inițial, i-am șters mesajele fără să mă gândesc de două ori, dar perseverența lui a stârnit în cele din urmă curiozitatea mea. I-am trimis un răspuns rece și direct: „Dacă ești serios, există o regulă—înghiti totul. Altfel, nu-mi pierzi timpul.” A fost de acord în câteva secunde. Exact la ora 10 dimineața, intercomul a sunat. L-am întâmpinat purtând doar un tangou negru, un sutien push-up și ciorapii mei groși de lână galbena—purtati neîntrerupt timp de patru zile. Căldura lor umedă a umplut camera cu un miros copleșitor când a intrat, tremurând de frig sau de emoție. „În genunchi,” am poruncit, arătând spre folia de plastic. A ascultat fără ezitare. I-am apăsat un picior îmbrăcat în ciorap sub nasul lui. „Miroase. Familiarizează-te cu transpirația mea de iarnă.” Fața i s-a strâmbat când a inhalat, dar a mai respirat o dată, în ciuda dezgustului său față de mirosuri puternice. „Scoate-i—cu dinții.” S-a chinuit stângaci, dar în cele din urmă, picioarele mele goale au ieșit la iveală—fierbinți, lucioase de transpirație, tălpi întunecate de la zilele petrecute împotriva lânii. „Leagă-le. De la degete până la călcaie. Nu rata niciun loc.” Limba lui s-a mișcat ezitant, strâmbându-se la fiecare trecere, în timp ce gustul acru al lânii ude îi acoperea gura. Am râs ușor, frecându-mi celălalt picior încălțat peste fața lui, lăsând urme de fulgi galbeni pe obraji înroșiți. „Bună toaletă. Dar astăzi, nu ești aici pentru picioare.” „Nu, Stăpână,” a răspuns. L-am așezat pe spate, întinzându-mi picioarele deasupra feței lui. Radiatorul a scârțâit inutil pe măsură ce frigul se strecura prin ferestre. Cu vezica plină, m-am aplecat ușor și am urinat pe penisul lui—un jet fierbinte în contrast puternic cu camera rece. S-a zbârcit, dar și-a ținut gura închisă. Apoi a urmat evenimentul principal. O bucată lungă și solidă a aterizat direct în gura lui, revărsându-se în dungi maro pe obraji și gât. Cu mâinile în mănuși, am adunat resturile, împachetându-i-le în gură câte o îmbucătură grasă. Corpul lui tremura, lacrimi îi umpleau ochii în timp ce se străduia să se supună. „Nu ți-am dat încă permisiunea să renunți,” am șuierat, apăsându-mi palma pe fruntea lui. A ridicat o mână tremurândă, gâfâind pentru milă. Vocea mea a devenit rece. „Aceasta a fost singura ta șansă. Scuze. Acum.” „Îmi pare rău, Stăpână… mulțumesc că m-ai folosit…” „Mai tare.” „ÎMI PARE RĂU, STĂPÂNĂ! MULȚUMESC CĂ M-AI FOLOSIT CA TOALETA TA!” M-am ridicat, privindu-l de sus—cu gura plină, obraji mânjiți, penisul răcindu-se într-o baltă de pipiul meu. Fără un cuvânt, i-am aruncat ciorapii galbeni pe piept și am ieșit, lăsându-l înghețat de frică și tăcere. Cât de mult îi va lua să își dea seama că nu mă voi întoarce? Să se târască afară singur, să se curețe și să plece fără să îndrăznească să bată? Poate că va dispărea pentru totdeauna. Poate că un alt e-mail disperat va ajunge. Vom vedea.
