Eu și prietena mea am decis să ne îndulcim ziua cu un joc de rol jucăuș, transformându-ne în cel mai invidiat duo al școlii—încrezătoare, stilate și cu o fermecare lipsită de efort. În fustele noastre scurte și cu un magnetism contagios, l-am chemat pe un coleg: un geniu timid și incomod la matematică și fizică, dar complet pierdut în toate celelalte aspecte ale vieții. El e tipul de băiat care trece neobservat, cu părul neîngrijit și o atitudine nervoasă, mereu îngropat în manuale. În timp ce noi domnim ca reginele de neatins ale școlii, l-am ademenit sub pretextul unor meditații private, deși intențiile noastre erau departe de cele academice. Când l-am întrebat când putem începe, a bâlbâit, cerând treizeci de euro pe oră. Treizeci de euro? De la el? Tupeu! Am schimbat zâmbete și am izbucnit în râs. „O, draga mea”, am șoptit cu un zâmbet viclean, „avem un alt tip de plată în minte.” Înainte să poată protesta, ne-am apropiat, desfăcându-i centura cu un șuierat ascuțit și trăgându-i rapid pantalonii în jos, lăsându-l expus și neajutorat. L-am împins pe o bancă rece, pielea lui palidă înroșindu-se de frică. Ascunse sub fustele noastre așteptau armele noastre secrete—strap-on-uri, pregătite pentru lecția noastra macabră. „Să vedem cât de bine înveți”, s-a tachinat prietena mea, în timp ce ne-am luat rândul să-l „instruim” fără milă. Protestele lui bâlbâite au fost înăbușite de râsetele noastre, ecoul răsunând prin încăpere. „Lecții gratuite pe viață, ai înțeles?” am râs eu, privindu-i mândria fragilă făcându-i pulbere sub dominanța noastră. Când am plecat, l-am lăsat tremurând și înfrânt, trântit pe bancă cu pantalonii încă jos, ducându-i centura în mână. „Uită banii”, am spus cu un zâmbet. „Asta e plata ta acum.” Am plecat victorioase, lăsându-l să adune sfărâmăturile demnității lui.
